Mi-e frica. Si incrancenarea cu care ma ascund intr-o atitudine patern-retarda ma sperie mai tare decat faptul in sine. Daca nici macar atata sange nu mai am incat sa ma ridic si sa dau play la maxim sa crape boxele: in continuarea programului veti asculta Concertul de la Koln fiindca asa mi s-a pus mie! Si daca va place sau nu, mi se rupe fiindca e cea mai frumoasa de pe pamant. E o simfonie si puteti sa va dati cu curu de pamant pana crapati, macar un timp asa o sa fie si nici nu vreau sa aud tampenii de genu "iprovizatie", "free jazz" ori "fantezie". O simfonie pe care nu mai am curajul s-o ascult. De ce? Ca tuseste unu la inceputul partii a II-a? Ca baga distort difuzorul de basi? Ca stiu cum se termina?
Mi-e frica fiindca de... cateva (cine le mai numara) auditii incoace n-am mai prins nici o nuanta noua. Mi-e frica sa nu fii ajuns la capatul muzicii. Imi simt urechile infundate si-atunci ma ascund in scuza de un penibil aproape amuzant cum ca mi-e mila sa irosesc simfonia asta atat de... jur ca e primu' cuvant la care m-am gandit, puteti rade, macar patetic imi mai iese: diafana.
Si-asa, abia putand sa stau in picioare din cauza celor 3 randuri de pampersi care-mi ascund frica, mai am neobrazarea sa mimez un complex de superioritate pe care si-l-a uitat demult o cunostiinta la mine.
Ia mai ziceti mai flacai, hai hai hai!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment